Inelul de foc al Atlanticului

(fragment din volumul ”Atlantida continentul dispărut”)

Este cunoscut că în Atlantic există numeroşi vulcani care au fost şi, în unele cazuri, mai sunt încă activi; ei sunt plasaţi în Insulele Jan Mayen, Islanda, Azore, Capului Verde, Madeira, Sf. Helena, Tristan da Cunha, Diego Alvarez, Orkney de Sud, Antile şi se continuă pe cele două continente opuse, cu lanţul vulcanic din Spania şi, respectiv, cu uriaşii vulcani din America Centrală şi cu zona Charleston (Carolina), un important centru seismic de ori­gine tectonică. Majoritatea probelor colectate din aceste regiuni au prezentat urme de erupţii ce acoperă stratul corespunzător ultimei mari glaciaţiuni. Astfel se certifică una sau mai multe catastrofe vulcanice corespunzând (sau poate constituind motivul) sfârşitului Epocilor Glaciare, după cum au demonstrat cercetători reputaţi, ca Termier, Piggot, Pettersson şi Muck.

”Atlantida continentul dispărut” – Introducere

A existat Atlantida? A fost poporul atlant matricea – formată în anii 20 000–10 000 î.e.n. – care a stat la baza primelor civilizaţii istorice cunoscute? Dominau armatele şi flota atlantă emisfera nordică, punând bazele primului imperiu global apărut în Istorie? Au venit cei dintâi oameni „moderni“ din preistorie (Homo sapiens fossilis) în Europa şi în bazinul mediteranean, în sudul Africii şi în cele două Americi de pe pământuri dispărute acum 10–12 000 de ani? Au fost găsite dovezi inatacabile în sprijinul acestor ipoteze? Şi dacă da, pentru ce nu ajung ele la cunoştinţa marelui public?

Ţara amazoanelor

 (fragment din volumul ”Pacifida continentul dispărut”)

Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în căutarea legendarului Eldorado, au întâlnit un fluviu măreţ, pe ale cărui maluri, printre numeroase populaţii indiene, trăia şi un trib de femei albe, atât de războinice încât spaniolii au preferat să le evite după primele ciocniri (iunie 1542). Indienii din selvă, care se temeau mai mult de aceste arcaşe neîntrecute decât de soldaţii îmbrăcaţi în fier şi înarmaţi cu archebuze, le-au povestit conquistadorilor că misterioasele luptătoare veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici“, care „răsăreau“ noaptea pe bastioane, făcând imposibil un atac prin surprindere.

Cetăţile „oamenilor zburători“

(fragment din volumul ”Pacifida continentul dispărut”)

În anul 1956 a fost descoperită, în urma unor explorări aeriene, cetatea Cerra Gallan, construită în Anzii peruvieni, la 6 000 m altitudine, acolo unde nici omul, nici vreun alt mamifer nu pot trăi din cauza rarefierii aerului şi lipsei de oxigen. Singurele făpturi care se încumetă uneori, în zborurile lor solitare, la asemenea înălţimi sunt condorii. Totuşi, cu mii de ani în urmă, o populaţie necunoscută a cărat milioane de tone de piatră în blocuri de 1–10 tone, pe o creastă unde nici astăzi nu pot ajunge decât elicopterele sau echipele de alpinişti încercaţi; pe o creastă aflată la sute de kilometri de cea mai apropiată sursă de apă (un lac provenit din topirea zăpezilor), stearpă şi complet lipsită de viaţă, ca şi piscurile dimprejur (ceea ce ridică probleme de nerezolvat privind hrana şi combustibilul necesare constructorilor/locuitori).